De fiecare dată când citim programele de guvernare, avem senzația că privim o piesă de teatru repetitivă. Actorii se schimbă, dar replicile rămân aceleași: debirocratizare, digitalizare, sustenabilitate. Conceptul de „sustenabilitate” este deja omniprezent, devenind o mantra politicienilor, dar rareori explicat în detaliu. Este ca un bilet VIP la o petrecere exclusivistă unde toată lumea vrea să fie invitată, dar nimeni nu știe exact ce se petrece acolo.
Mai mult, programul actual de guvernare are doar 59 de pagini, deși acoperă un mandat de patru ani, comparativ cu 171 de pagini ale programului anterior pentru 2023-2024, care acoperea doar un singur an și care purta pompos numele de ,,Viziune pentru națiune”. Acum, nici măcar nu s-au mai obosit să-i dea un titlu, o dovadă încă o dată că documentul a fost redactat superficial, aproape „pe genunchi”.
Un alt aspect notabil este inflația cuvântului sustenabilitate, care apare pe 20 din cele 59 de pagini, dar fără a fi susținut de măsuri concrete. Acest abuz de termen goleşte conceptul de conţinut, transformându-l într-un slogan fără substanță.
Așadar, ce avem în față? O strategie coerentă sau o piesă de teatru politic menită să câștige timp și voturi? Urmează să descoperim analizând măsurile propuse și realitatea din teren.
1. Digitalizarea și reducerea birocrației – iluzii conectate prin cabluri?
Planurile actuale pun accent pe digitalizare, un termen care promite eficiență, dar care în România pare mai degrabă un mit urban. Programele propun interconectarea bazelor de date între administrații, reducerea avizelor necesare pentru investiții și flexibilizarea accesului la finanțări pentru Unitățile Administrativ-Teritoriale (UAT). Problema?
Până acum, astfel de inițiative s-au blocat între servere incompatibile și lipsa de competențe digitale a funcționarilor. Iar flexibilizarea finanțării UAT-urilor pe baza „sustenabilității financiare” aduce un nou mister. Ce înseamnă sustenabilitate într-un sistem public dominat de datorii și dezechilibre economice? Poate fi doar o etichetă pompoasă care nu va rezolva problemele structurale ale administrației locale.
În plus, digitalizarea rămâne doar o aspirație, întrucât până în prezent, România nu a reușit să-și unifice bazele de date esențiale, ceea ce face ca promisiunile actuale să pară mai mult exerciții de PR decât pași concreți spre eficiență administrativă.
2. Industria românească – renaștere sau reciclare?
România visează la o „renaștere industrială” printr-un model numit „Productivism”. Acest termen grandios promite investiții masive și scheme de ajutor de stat, cu peste 155 de miliarde de euro alocați în următorii cinci ani. Planurile includ automatizarea, robotizarea și digitalizarea proceselor industriale, precum și adoptarea tehnologiilor emergente precum AI și IoT. Dar, paradoxal, aceeași economie care se vrea modernizată încearcă să revină la industrii tradiționale, precum metalurgia și industria chimică.
Această strategie de a merge în două direcții opuse – digitalizare high-tech și industrii poluante – ridică o întrebare fundamentală: cum poți promova „sustenabilitatea” când investești în industrii cu amprentă ecologică masivă? Este un dans pe muchie de cuțit între care mediul riscă să fie sacrificat pe altarul expansiunii economice.
3. Măsurile pe ministere – soluții sau simple lozinci?
Ministerul Mediului – promisiuni ecologice sau ambalaje verzi?
Ministerul Mediului propune măsuri pentru eficientizare administrativă și protecția mediului, dar fără un calendar clar și fără mecanisme detaliate de implementare. De exemplu, închiderea depozitelor de deșeuri ilegale este o obligație impusă de UE, dar programul nu explică cum vor fi gestionate costurile și procesul logistic. În același timp, măsura privind protecția ariilor naturale pare mai degrabă o concesie formală pentru a mulțumi ONG-urile de mediu decât un angajament ferm.
Măsuri propuse:
- Reorganizarea structurilor subordonate pentru eficientizare și reducerea birocrației, inclusiv reducerea numărului direcțiilor silvice și uniformizarea procedurilor de reglementare.
- Programul Național pentru Curățarea Apelor și Pădurilor, cu un buget anual de 50 milioane lei.
- Închiderea depozitelor de deșeuri industriale și municipale, conform obligațiilor CJUE.
- Adoptarea legii ariilor naturale protejate, incluzând creșterea nivelului de non-intervenție în parcuri.
- Sistemul de Garanție-Returnare și crearea a 1.000 de noi puncte de colectare anual.
- Împăduriri naționale cu fonduri de 500 milioane euro pentru atingerea obiectivelor Strategiei Naționale pentru Păduri 2030.
- Evaluarea populației de carnivore mari și consolidarea planurilor de acțiune.
- Trasabilitate pentru deșeurile transfrontaliere după aderarea la Schengen.
Programul Ministerului Mediului este prezentat ca un plan ambițios, dar rămâne dependent de fondurile europene și expus blocajelor administrative. Promisiunile de reorganizare și eficientizare maschează, în realitate, o încercare de a calma criticile privind incapacitatea de a gestiona crizele ecologice anterioare. În plus, măsurile privind curățarea apelor și pădurilor par mai degrabă inițiative cosmetice, fără soluții durabile pentru gestionarea poluării cronice și a defrișărilor ilegale.
Ministerul Energiei – autonomie energetică sau vise de mărire?
Ministerul Energiei pare să joace o carte dublă – promite energie curată, dar păstrează cărbunele în rezerva strategică. Pe hârtie, România ar urma să devină independentă energetic până în 2027, dar în realitate, această ambiție se sprijină pe proiecte care de ani buni sunt întârziate sau blocate. Proiectele Neptun Deep și reactoarele modulare SMR sunt deja simboluri ale speranțelor neîmplinite, având mai multe studii de fezabilitate decât rezultate concrete.
În plus, continuarea extracției de cărbune ca soluție de rezervă arată că tranziția verde este, de fapt, o fațadă. Investițiile în gaz și hidrocentrale mențin România dependentă de resurse cu amprentă de carbon, subminând obiectivele de reducere a emisiilor.
Se vorbește mult despre inovare – de la hub-uri energetice în Valea Jiului la tehnologii avansate de stocare – dar aceste planuri ambițioase sunt tratate ca panaceu pentru o infrastructură învechită. Și să nu uităm: energia regenerabilă nu poate compensa lipsa unui sistem eficient de distribuție. Fără modernizarea rețelelor de transport și distribuție, surplusul de energie verde riscă să rămână doar pe hârtie.
Măsuri propuse:
Diversificarea surselor de aprovizionare:
- Proiectul Coridorului Verde (Azerbaidjan-Georgia-România-Ungaria) pentru transportul de energie regenerabilă din regiunea Mării Negre.
- Coridorul BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) pentru transportul de gaze naturale din surse alternative.
- Reducerea dependenței de importuri energetice:
- Exploatarea zăcămintelor offshore prin proiectul Neptun Deep și a celor onshore de la Caragele pentru independență energetică până în 2027.
- Dezvoltarea infrastructurii de stocare a energiei electrice și a gazelor naturale pentru a crea o rezervă strategică.
- Modernizarea producției interne:
- Retehnologizarea Unității 1 și construirea Unităților 3 și 4 de la Cernavodă.
- Construirea reactoarelor modulare mici (SMR) cu sprijin pentru lanțul de furnizare românesc.
- Proiecte noi pe gaze naturale la Ișalnița, Turceni și Mintia, completate de parcuri fotovoltaice.
- Finalizarea centralelor de la Fântânele (500 MW) și Iernut (430 MW).
- Transformarea Văii Jiului într-un hub energetic pentru surse regenerabile și cogenerare.
Tranziția energetică:
- Construirea de parcuri fotovoltaice și sisteme de stocare.
- Finalizarea hidrocentralelor abandonate și dezvoltarea capacităților de acumulare prin pompaj.
- Extinderea infrastructurii de transport a energiei electrice și a gazelor naturale, cu accent pe conectivitatea regională.
Ministerul Energiei vinde un vis frumos despre independența energetică, dar realitatea din teren arată că România este departe de acest obiectiv. Cu proiecte întârziate, strategii ambigue și o abordare care nu renunță la combustibilii fosili, planurile actuale riscă să fie mai degrabă o strategie electorală decât o tranziție reală spre energie curată. În timp ce guvernanții pozează în campioni ai sustenabilității, infrastructura învechită și lipsa de coerență în implementare continuă să țină România pe loc.
Ministerul Finanțelor – sustenabilitate fiscală sau expansiune economică?
Strategia instituției prevede diversificarea surselor de finanțare, inclusiv utilizarea obligațiunilor verzi pentru proiecte viitoare și accesarea piețelor externe. Totuși, implementarea proiectului Neptun Deep ridică semne de întrebare privind compatibilitatea cu obiectivele de mediu, întrucât exploatarea gazelor naturale implică industrii poluante.
În paralel, guvernul promovează un model economic numit „Productivism”, bazat pe investiții masive și scheme de ajutor de stat, alocând peste 155 de miliarde de euro în următorii cinci ani. Acestea includ programe pentru infrastructură, educație și sănătate, dar și sprijin financiar pentru industrii strategice, precum industria auto, chimică și energetică.
Planurile ambițioase ale Ministerului Finanțelor combină sustenabilitatea fiscală cu o creștere economică intens industrializată. Deși oferă oportunități pentru dezvoltare, lipsa unor detalii clare privind implementarea și riscurile ecologice asociate ridică întrebări despre viabilitatea acestui model pe termen lung.
Măsurile concrete propuse de Ministerul Finanțelor sunt:
- Diversificarea surselor de finanțare, atât interne, cât și externe, incluzând utilizarea obligațiunilor verzi pentru proiecte viitoare.
- Implementarea proiectului Neptun Deep pentru exploatarea gazelor naturale și asigurarea încasărilor din accize și redevențe începând cu 2027.
- Modelul economic „Productivism”, bazat pe investiții de peste 155 de miliarde de euro în infrastructură, educație, sănătate și industrii strategice.
- Scheme de ajutor de stat de 10 miliarde de euro pentru industrii precum auto, chimică, farmaceutică și energetică.
Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului – inovare sau controverse?
Ministerul propune sprijinirea industriilor strategice și reindustrializarea economiei prin valorificarea resurselor naturale și dezvoltarea industriei prelucrătoare pentru echilibrarea balanței comerciale. Aceste inițiative ambițioase au potențialul de a poziționa România ca lider regional în tehnologii avansate, dar implică riscuri majore de mediu și necesită o planificare riguroasă și transparentă.
Proiecte principale:
- ALFRED – Advanced Lead Fast Reactor European Demonstrator – Un proiect european pentru un reactor nuclear avansat, destinat să fie construit la Mioveni. Deși promovat ca soluție energetică inovatoare, ridică îngrijorări privind impactul asupra mediului și sănătății publice.
- Ro-HydroHub – Un hub pentru tehnologii pe bază de hidrogen, menit să transforme România într-un centru regional pentru energia sustenabilă. Succesul depinde de finanțare adecvată, reglementări eficiente și acceptarea publică.
Ministerul Muncii – soluții sociale sau improvizații?
Ministerul Muncii propune măsuri pentru reducerea costurilor cu energia și asigurarea unor standarde minime de viață. Deși măsurile propuse abordează probleme sociale importante, acestea sunt vagi și lipsite de detalii privind implementarea. Programul de susținere a economiei circulare este menționat fără a oferi vreo explicație sau legătură clară cu atribuțiile Ministerului Muncii. Lipsa unei strategii clare ridică întrebări privind capacitatea ministerului de a gestiona inițiative complexe, în special în domenii care nu intră în sfera sa de competență.
Programe principale:
Reducerea costurilor cu energia pentru familiile cu venituri mici prin:
- Izolarea termică a locuințelor individuale.
- Montarea ferestrelor cu geam termopan.
- Instalarea sistemelor fotovoltaice pentru încălzire și producerea de energie, destinate consumului propriu.
- Stimulente financiare prin granturi și/sau garanții pentru creditele angajate în acest scop.
Alocarea economiei circulare la Ministerul Muncii pare nepotrivită și subliniază incoerența în repartizarea responsabilităților guvernamentale. Această abordare reflectă o planificare superficială și riscă să compromită atât obiectivele sociale, cât și pe cele de mediu.
Ministerul Educației și Cercetării – ambiții academice sau visuri științifice?
Ministerul Educației propune o agendă ambițioasă, dar fără garanții clare de implementare. Succesul acestor măsuri depinde de o finanțare sustenabilă și de integrarea cercetării românești în rețele internaționale pentru a evita izolarea tehnologică.
Măsuri propuse:
- Finanțarea cercetării și inovării prin Planul Național de Cercetare, Dezvoltare și Inovare, cu accent pe domenii strategice precum inteligența artificială, securitatea cibernetică, tratamentul bolilor grave, tehnologii cuantice și adaptarea la schimbările climatice.
- Sprijinirea infrastructurii de cercetare și dotarea organizațiilor performante cu resurse și cadre specializate.
Cercetarea este orientată către problemele societale precum schimbările climatice, sănătatea și digitalizarea, dar succesul depinde de implementarea unor mecanisme eficiente de finanțare și monitorizare. Lipsa unui cadru clar pentru evaluarea impactului poate duce la risipă de resurse și întârzieri. În plus, nivelul redus de finanțare comparativ cu media europeană limitează capacitatea României de a se impune ca lider regional în cercetare.
Ministerul Agriculturii – Irigații moderne sau promisiuni electorale?
Planul pentru irigații propus de Ministerul Agriculturii vine într-un moment în care seceta afectează grav agricultura, dar măsurile par mai degrabă promisiuni electorale decât soluții reale. Proiectele depind aproape integral de fonduri europene, fără detalii despre contribuțiile naționale. Lipsa unui cadru clar pentru întreținerea infrastructurii riscă să transforme aceste investiții în proiecte de fațadă.
Măsuri propuse:
- Creșterea suprafeței irigabile de la 1,6 milioane la 2,7 milioane de hectare până în 2028.
- Modernizarea infrastructurii de irigații prin proiecte în valoare de 500 milioane de euro, finanțate din fonduri europene nerambursabile.
- Înființarea de amenajări locale de irigații cu alocare de 100 milioane de euro pentru proiecte în afara sistemului principal de irigații.
- Achiziționarea de echipamente pentru irigații cu un buget de 200 milioane de euro, din fonduri europene, pentru gestionarea eficientă a apei dulci.
În loc să ofere soluții sustenabile, Ministerul Agriculturii pare să folosească investițiile în irigații ca pe un instrument electoral. Fără un plan concret de implementare și întreținere, măsurile riscă să rămână doar pe hârtie, fără impact real pentru fermieri.
Ministerul Transporturilor – viziune sau întârzieri cronice?
Programul Ministerului Transporturilor include obiective necesare, dar multe dintre acestea repetă promisiuni din programele anterioare, fără progrese vizibile. Proiectele feroviare sunt esențiale, dar implementarea lor întârziată și dependența excesivă de fonduri europene ridică semne de întrebare. De asemenea, investițiile în infrastructura de metrou și navigația pe Dunăre nu sunt noi inițiative, ci continuări ale unor planuri întârziate de ani de zile. În plus, dependența de colaborarea cu Ministerul Energiei pentru soluții integrate riscă să devină un nou obstacol birocratic.
Măsuri propuse:
- Transport feroviar metropolitan pentru accesibilitate sporită și reducerea poluării.
- Metrou extins în București-Ilfov și o magistrală nouă la Cluj-Napoca.
- Modernizarea navigabilității Dunării prin proiectul Fast Danube.
- Energie regenerabilă pentru aeroporturi, inclusiv capacități solare și de stocare.
- Colaborare cu Ministerul Energiei pentru rețele integrate de energie verde de-a lungul coridoarelor de transport.
Deși promisiunile Ministerului Transporturilor sunt importante pentru modernizarea infrastructurii, lipsa unui calendar clar și a unui mecanism eficient de implementare poate transforma aceste planuri în simple exerciții retorice. România continuă să fie blocată în faza de proiecte, fără progrese concrete, ceea ce sugerează că sectorul transporturilor rămâne victima promisiunilor politice și a blocajelor administrative.
Ministerul Justiției – protejarea mediului sau promisiuni fără rezultate?
Propunerea Ministerului Justiției de a înființa compartimente specializate în combaterea infracțiunilor de mediu este o măsură necesară, având în vedere creșterea alarmantă a criminalității ecologice în România. Tăierile ilegale de păduri, poluarea apei și gestionarea deficitară a deșeurilor sunt probleme sistemice care au transformat țara într-un focar de litigii ecologice și sancțiuni europene.
Cu toate acestea, măsura pare mai degrabă o reacție tardivă la presiunile internaționale decât un angajament autentic. Lipsa unor detalii privind bugetul alocat, resursele umane specializate și instrumentele tehnologice necesare ridică semne de întrebare asupra fezabilității inițiativei. În plus, colaborarea dintre Ministerul Justiției și Ministerul Mediului nu este menționată, ceea ce sugerează o abordare fragmentată, fără un plan integrat de aplicare a legii.
Deși se vorbește despre investigatori de mediu, nu există nicio mențiune clară despre crearea unor mecanisme rapide de intervenție sau sancțiuni mai dure pentru infractorii ecologici. În lipsa unui cadru legal îmbunătățit și a unor instanțe specializate, această propunere riscă să fie doar o perdea de fum menită să liniștească opinia publică și organismele internaționale.
Măsuri propuse:
- Înființarea compartimentelor specializate în investigarea infracțiunilor financiare, criminalității informatice și, în mod special, infracțiunilor de mediu.
Ministerul Justiției recunoaște, în sfârșit, gravitatea infracțiunilor de mediu, însă măsurile propuse par insuficient conturate pentru a face față provocărilor reale. Fără un calendar de implementare, fără bugete clare și fără o cooperare interministerială eficientă, această inițiativă riscă să fie doar o promisiune frumoasă pe hârtie. În lipsa unor reforme structurale și a unei aplicări ferme a legii, protecția mediului rămâne în continuare o victimă a jocurilor politice și a intereselor economice.
Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene – fonduri europene, promisiuni grandioase?
Ministerul promite să investească fonduri europene în sustenabilitate, dar nu explică nici unde vor merge exact acești bani, nici cum vor fi monitorizați. Experiența anterioară arată că România are un talent special pentru a pierde fonduri europene din cauza birocrației și a lipsei de transparență. Deocamdată, avem doar o promisiune și un calendar vag.
Măsuri propuse:
- Utilizarea a 30% din Fondul Social pentru Climă (6 miliarde de euro) până în 2028, pentru proiecte de mediu și sustenabilitate.
Fondurile europene sunt vitale, dar fără un plan clar, 6 miliarde de euro riscă să fie cheltuiți pe proiecte mediocre, menite mai degrabă să puncteze electoral decât să aducă schimbări reale. Ministerul are de dovedit că poate gestiona acești bani eficient, nu doar să vorbească despre ei.
Concluzie: Sustenabilitate pe hârtie, haos în practică?
Guvernul ne vinde o revoluție verde, digitalizare de ultimă oră și investiții spectaculoase, dar, la o privire mai atentă, programul pare mai degrabă o colecție de promisiuni reciclate ambalate în cuvinte mari. De la miliardele pentru infrastructură și energie până la tranziția verde, totul arată bine pe hârtie, dar realitatea din teren ne spune altceva – proiecte întârziate, fonduri europene ratate și soluții incoerente care se bat cap în cap.
Strategiile pentru energie jonglează periculos între regenerabile și cărbune, iar digitalizarea pare blocată în servere incompatibile și funcționari fără competențe. Ministerele își împart responsabilități ca la o tombolă – Ministerul Muncii se ocupă de economie circulară, în timp ce Ministerul Energiei promite independență energetică bazându-se pe proiecte întârziate sau blocate de ani de zile.
În loc să vedem o direcție clară, suntem martorii unei parade de măsuri contradictorii – promisiuni mari, dar fără planuri concrete, termene clare sau mecanisme eficiente de monitorizare. Promisiunile de reducere a birocrației și digitalizare sunt aceleași pe care le auzim de ani de zile, dar până acum nu au reușit să treacă testul realității.
