Gradina Zoologica din Buhusi este pe cale de dezafectare. Fostele custi ale animalelor, pustii acum, sunt dezolante. Aleile pe care altadata misunau copii si vizitatori sunt pline de frunzele copacilor. De prin tufisuri apar capetele catorva „comunitari” care dau bucuros din coada doar-doar vor primi ceva de mancare. Parcul este micut si adapostea cateva zeci de animale.
Normele impuse de Uniunea Europeana cer ca astfel de locatii sa asigure animalelor un confort aproape ca in libertate, or, institutia din Buhusi era departe de aceste standarde. Agentia Nationala de Mediu a dispus inchiderea ei si relocarea animalelor. Procesul este de durata si nu a fost finalizat nici pana acum, desi ar fi trebuit incheiat anul trecut. Au mai ramas cateva animale, dintre care doi lei, care nu mai pot merge din cauza unei paralizii. Nu se stie ce se va intampla cu ele daca nu vor fi acceptate la vreun azil de animale bolnave.
Adapost pentru cainii vagabonzi
Ma opresc in fata unei porti pe care un anunt mare indeamna pe oricine sa viziteze Muzeul de Istorie. Ma retrag si intreb o doamna grabita cum ajung la gradina zoologica. Femeia ma priveste lung si-mi spune ca stau chiar in fata ei. Intru pe poarta de lemn si descopar ca are clanta doar pe dinafara. Pun clampusul in zavor cu mana si ma uit prin jur sa descopar vreun ingrijitor. Dintr-o parte, o voce de femeie ma interpeleaza amabil. Nu apuc sa-i raspund ca poarta pe care tocmai ma chinuisem s-o inchid se da in laturi cu un caine agatat pe clanta.
Fericit nevoie mare, se apropie de mine ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata intreaga si se asaza cuminte in fata mea, privind tinta catre geanta. Blamandu-ma ca nu aveam nimic de mancare, ii explic femeii cine sunt si o rog sa ma duca la custile animalelor. In drum, intr-una din custi, un caine aramiu se retrage discret in spate.
„E un dingo. S-a batut cu ceilalti si l-am separat. Vedeti ca la ochi are o zgarietura usoara. Se face bine repede”, m-a asigurat femeia. Intr-o alta cusca, niste pisici grasane isi ascuteau unghiile in plasa custii. „Sunt de-ale noastre. Sunt cativa oameni din jur care le-au adoptat, le aduc de mancare, le-au vaccinat”, spune ingrijitoarea vorbareata.
Locatarul urmatoarei custi iti topeste pur si simplu inima. Un caine baltat, in momentul in care ne-a auzit vorbind pe alee, s-a repezit glont la coltul opus si a venit la gard cu un castron rosu in gura. Circar desavarsit, personajul a inceput sa faca tumbe, sa stea in fund cu labutele din fata incrucisate pe piept. Nu avea pic de stare si abia, abia am reusit sa-i fac cateva fotografii. „E un comunitar de pe strada. Are grija de el o doamna de la primarie. Plateste pe cineva, un baiat, care vine si-i aduce de mancare. E atat de prietenos!… Nu stim cine l-a invatat sa faca asta”, ma informeaza femeia.
Parasesc catelandrul cu regret si ma indrept catre custile leilor. Animalele stau afara, tolanite pe un fel de paleti de lemn. Complet dezinteresate, apatice, nu ne iau in seama. „Leul si leoaica asta au probleme cu picioarele. Nu pot merge prea bine. Se misca mai greu. Uitati, pe alee mai incolo sunt si custile cainilor dingo. Sunt mai speriosi. Stiati ca nu latra? Scot un fel de urlet, dar nu latra”, mi-a spus ingrijitoarea, sigura pe cunostintele ei zoologice.
In cusca leilor jigariti
Cel de-al treilea leu e de fapt o leoaica. Nu e afara, e in cusca. Un fel de casuta, veche, fara ferestre, doar cu trei usi. Doua dintre ele dadeau in curtea externa a custii, iar pe cea de-a treia, din spate, a deschis-o ingrijitoarea fara sa ezite. Ma invita cu un gest larg sa intru in cusca.
Bag doar capul si-l retrag afara imediat. La nici 30 de centimetri in fata mea era capul unei leoaice. Ne desparteau niste zabrele, care in momentul acela mi s-au parut mult prea subtiri. Brusc, am simtit fizic senzatia de putere pe care o emana femela. Ingrijitoarea a izbucnit intr-un ras sanatos si m-a indemnat sa intru fara teama in cusca. Ca si cum mi-ar fi simtit teama, leoaica a inceput sa maraie.
Ingrijitoarea a inceput sa o alinte cu voce calma, iar animalul, care m-ar fi putut dobori cu o singura laba, s-a transformat subit intr-o pisica. A inceput sa toarca si sub privirile noastre uimite a inceput sa se alinte si ea. S-a scarpinat bland de zabrele, ne-a mirosit, a scos laba alene printre gratii de parca ar fi vrut sa dam mana cu ea si teama de la inceput a devenit un impuls de a o mangaia exact ca pe o pisica. Am intins mana, aproape din reflex, cand am devenit brusc constienta ca e vorba de un animal salbatic capabil sa doboare un taur. „Are glaucom la un ochi. Domnul nostru director a vorbit cu cineva de la o clinica veterinara din Brasov sa o opereze, sa se faca sanatoasa. Sa vedem cand o sa plece”, mi-a povestit femeia.
Conducerea parcului cauta solutii
Directorul a ceea ce a mai ramas din Gradina Zoologica de la Buhusi confirma spusele ingrijitoarei. „N-am primit aviz de la Agentia de Mediu, pentru ca nu aveam spatiu suficient pentru animale, asa cum cere legea. Am avut termen de relocare a animalelor pana la sfarsitul anului trecut. Nu s-au putut transfera toate in alta parte, au mai ramas acestea, trei lei si cinci caini dingo. Pentru ca trebuie sa gasesti locatii nu numai care corespund cerintelor actuale, ci si autoritati dispuse sa primeasca animale noi.
Nu s-a eutanasiat nici un animal si nici nu s-a pus vreodata asa problema. Cred ca-i vorba de o neintelegere. Ca sa eutanasiezi un animal ai nevoie de vreo cinci autorizatii, de recomandarea specialistilor, de opinii de la asociatiile de protectie a animalelor, nu se pot face eutanasieri asa cum ii trasneste unuia prin minte. Animalele sunt in evidenta Directiei Sanitar-Veterinare si a Agentiei Nationale de Mediu, si tot ele le si monitorizeaza”, ne-a spus directorul Constantin Negulescu. El a mentionat ca animalele care au mai ramas au intr-adevar probleme medicale, dar ca sunt ingrijite si ca primesc mancare suficienta pana cand se va gasi o solutie pentru relocarea lor, fie la alte gradini zoologice, fie la un azil pentru animalele bolnave.
Pentru mai multe informatii viziteaza Gardianul
