„Înainte să mor, am vrut să fiu cel mai mare prost din țară și am venit aici”, îmi spune Gliga Alexandru, un cioban din Ardeal venit în Chilia acum 10 ani. E ianuarie, e frig, oile pe care le păzește Gliga, pentru 100 de euro pe lună, pasc liniștite printre resturile unui foste mari ferme zootehnice, dezmembrată bucățică cu bucățică de vânzătorii de fier vechi. Ceea ce vroia Ceaușescu să transforme într-un imens teren agricol a intrat în 1991 în patrimoniul mondial al UNESCO. Peste 45 de specii de pești, 300 de specii de păsări, 1200 de plante și 15.000 de oameni conviețuiesc în cel mai greu accesibil loc din România.
fotoreportaj de Petruț Călinescu, petrut-calinescu.com
Lucrurile au evoluat rapid după revoluție, Delta a fost promovată ca destinație turistică, s-au sugerat trasee în funcție de diverse interese și s-au stabilit obiective turistice. Cei care se află pe această hartă o duc binișor; prețurile terenurilor au crescut enorm, iar costurile de vacanță s-au aliniat la standarde europene. La Sulina, Crișan, Maliuc, prețul unui metru pătrat de teren depășește 70 de euro. Pensiuni de prost gust, în mare parte ridicate de afaceriștii de prin țară și nu de localnici, sky-jeturi, bird watching, sun bathing. Localnici cu zâmbet mieros își așteaptă pe ponton victimele îmbarcate pe pasagerul de Tulcea.
În cealaltă parte, pe brațul Chilia sau pe grindul Letea, chiar și la Sfântu Gheorge unde oamenii nu au apucat să dea încă de gustul banului câștigat ușor, ești primit cu bucurie și de multe ori nici nu ți se cere să plătești pentru ce-ți oferă. Aceștia sunt oamenii care au avut ghinionul să locuiască în partea de deltă care nu interesează pe nimeni. Lipoveni, români, haholi (ucrainieni) trăiesc aici de sute de ani, izolați de ape, într-o lume cu reguli proprii, nereceptivă la semnalele de modernitate care mai ajung aici prin copiii plecați la muncă în străinătate.
Am fost în deltă prima oară acum 10 ani, la Sulina. Atunci exista un singur hotel și un singur loc unde puteai mânca. Azi găsești cel puțin 30 de hoteluri și de pensiuni cu chelneri la costum, în timp ce, la 15 km depărtare, în satul Sfiștofca, Marusa, soția lui Vanea, e tratată de moașa satului cu pilitură din carapace de broască țestoasă pentru că a căzut pe gheață la cules de stuf.
Am revenit în deltă și am încercat să văd, să documentez și să înțeleg o lume stranie, frumoasă și contradictorie. Niciodată nu am înțeles de ce cuplul din Letea, care m-a găzduit în urmă cu 5 ani, autointitulati Amore și Cherry după personajele unui serial de televiziune, își puneau halate de mătase înainte să hrănească animalele din curte. Atunci Amore mi-a mărturisit că are un depozit întreg de piei de oaie, colectate pe nimic de la sătenii care le consideră inutile. Intenționa să le vândă unui producător de haine, dar acela trebuia să fie neapărat din Milano, capitala modei. Bănuia că românii îi oferă un preț prost și nici nu vroia să audă de ei. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe, nu am mai trecut prin Letea.
Nu am înțeles neputința autorităților, în cazul tânărului polițist din Mila 23, bătut de pescari și arătat cu degetul pentru că, începător fiind, și-a permis să îi ia la rost pentru braconaj. Nu am înțeles cum în cârciumă la Sfiștofca, cel mai izolat sat al deltei, oamenii se ceartă asupra datei exacte a luptei de la Mărășești. Citesc mult din plictiseală și au o memorie fantastică. În schimb, am înțeles ce înseamnă delta neturistică când după cîteva zile de stat în Periprava, în februarie când afară îngheța apa în pahar, mi-am dat seama că nu am în ce mă spăla și a trebuit să comand un lighean de la Tulcea. A sosit cu pasagerul, peste trei zile, roșu, turcesc, ieftin, exact ce cerusem. Am priceput iarăși un pic când, tot în Sfiștofca, după o noapte de horincă și recital de Edgar Allan Poe în casa profesorului Postolache, am năvălit la prima oră a dimineții în unicul magazin-cârciumă din sat, cerând ceva să-mi astâmpăr setea. Nu aveau decât șampanie și vodcă la bidoane de 3 litri.
Am întâlnit localnici cărora Deltă le priește dar și alții care o consideră o pedeapsă pentru decizia greșită de a se stabili aici.
Puteți citi reportajul integral pe site-ul Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație.
