O infinitate de specii și tot atâtea ocazii să ieși in teren. De fapt, nu îmi pot imagina vreun colț din țara asta unde să nu găsesc o specie interesantă de fotografiat, indiferent de anotimp. Iarna, vara, nu contează, animalele sunt acolo, la post, îți trebuie doar timp și chef să le reperezi în teren.
Cum se împacă job-ul în publicitate cu fotografia wildlife?
Pasiunile mele merg în paralel cu munca, de cele mai multe ori fiind întrepătrunse. De pildă, în proiectele mele de călătorii cu tâlc nu mă dau înapoi de la fotografiatul faunei (am făcut asta în Balcaniada în 2012, în Deltele Europei în 2014 ), fac asta în teambuilding-urile pe care le organizez (anul trecut am avut un foto-safari în Delta Dunării, anul acesta tot așa, un teambuilding cu probe foto – inclusiv fotografie de natură și viață sălbatică, integrate în program), cât despre expedițiile coordonate de mine nici nu se pune problema să nu vedem fauna pe traseu. Nu vorbim doar despre păsări aici, ci și despre insecte (în special fluturi, păianjeni si coleoptere), reptile si amfibieni sau mamifere. Cam tot ce înseamnă faună este in „cătarea” obiectivului foto. Întâmplări cu păsari am multe; îmi aduc aminte acum, pe moment, de o sesiune foto cu un botgros care era pe zăpadă, prea aproape de aparatul foto, iar eu nu reușeam să-l fac sa plece mai încolo pentru că purtam un camuflaj alb și pasărea nu voia, pur și simplu, să mearga într-un loc unde să o pot fotografia. Am strigat la ea, am incercat să o sperii, ea nimic. Stătea la un metru de mine și căuta mâncare nestingherită sub stratul gros de zapadă din livada unde stăteam camuflat.
Pietruș
Nagâț sudic
Brumăriță de stâncă
Presură cu cap negru
Ciovlică ruginie
Sfrâncioc cu frunte neagră
E cam greu să faci descoperiri în domeniul ornitologiei, când ești un simplu fotograf de natură. Cu toate acestea, aportul iubitorilor de natură la progresul științei nu poate fi contestat. Se întâmplă în biologie, dar și in geologie, speologie sau alte ramuri ale științelor naturale. Iubitorii de natură ies des în teren. Acest lucru le permite să facă observații pe care cel mai bun biolog din birou nu le poate face dintr-un motiv banal: este în birou. Un exemplu este resemnalarea în județul Teleorman a singurului boid din Europa, boa de nisip (Eryx jaculus), care a fost văzut după aproape 80 de ani de când nu a mai fost văzut viu pe teritoriul României. O precizare: acest șarpe nu a dispărut din fauna României. El era acolo, dar nu a fost căutat cum trebuie. Ieșitul des pe teren și experiența anterioară sunt factori de succes în dibuirea unor specii „discrete”, greu de reperat în teren.
Povestea începe în Delta Dunării, acum vreo 10 ani de zile. Abia mă apucam de fotografia de natură și, aflat în Deltă, am găsit de vânzare într-un hotel din Tulcea un album foto cu Delta Dunării. L-am răsfoit să văd câteva cadre și am constatat cu stupoare că numărul fotografiilor cu păsări era extrem de mic – sub 10. Inadmisibil pentru un album foto care își propunea (teoretic cel puțin) să ne arate bogăția naturii în cea de-a treia oază de biodiversitate (ca număr de specii) din întreaga lume. Alți câțiva ani de zile mai târziu, intrând serios în branță, am constatat că nici pentru specialiști lucrurile nu erau mai roze. Lucrările de specialitate sunt puține și nu la îndemâna oricui. Așa am hotărât să fac acest album, și, pentru a-i da greutate, am cooptat un bun prieten biolog, un alt bun prieten grafician și alți câțiva prieteni fotografi de natură pentru ca această lucrare să fie atractivă, populară, ieftină și riguroasă din punct de vedere științific. Ea se adresează atât pasionaților, cât și celor aflați la început de drum, părinților cu copii care vor să afle mai mult despre natură sau pescarilor care fără să vrea sunt în preajma păsărilor. Lucrarea conține 76 de specii de păsări, din care majoritatea comune pe tot teritoriul României, nu numai în lunca și Delta Dunării, iar câteva, deși mai rare, emblematice totuși pentru zonele umede ale țării noastre (mă refer la pelicanul comun, lopătar, țigănuș, sitar de mal, codalb, pesaraș albastru, piciorong sau ciocintors).
Lăstun de mal
Ciocîntors
Fluierar de lac
Ciocârlie de câmp
Cânepar
Dropie
Ce presupune o sesiune foto wildlife?
O sesiune foto înseamnă, în primul rând, un itinerariu bogat în faună. Asta poate însemna și o pădure din preajma Bucureștiului, dar și o zonă montană, Dobrogea sau Delta Dunării. Apoi ai nevoie de echipament foto și de camuflare. După care îți trebuie o gașcă de oameni cu care ieși. Nu facem asta pentru bani, ci pentru hrănirea intelectului și pentru distracție. Este păcat să mergi singur, și rare sunt cazurile când merg neînsoțit. Pe de altă parte, nu oricine este pregătit pentru o astfel de aventură. De multe ori sunt nevoit să tai avântul curioșilor și entuziaștilor care vor să mă însoțească deoarece riscă să îmi compormita respectiva tură, mai ales dacă am în plan fotografierea unei specii importante pentru mine. În ultimii câțiva ani mi-am perfecționat tehnicile de apropiere de animale, dar și documentarea pentru speciile noi, care este extrem de importantă pentru reușită sesiunii foto pe care o planific de regulă la final de săptămână. Nu în ultimul rând, sesiunea foto pentru mine înseamnă distracție. Personal nu pot înțelege oamenii care ies la fotografiat fără să râdă sau să se simtă bine. Asta este o pasiune pentru care cheltuiesc bani, nu o meserie.
Fotografia de wildlife are o particularitate crâncenă: trebuie să ai subiectul în vizor. Discutam recent cu un fotograf de sport despre particularitățile fotografiei de acțiune și realizam, pe măsură ce discutam cu el, că animalele nu sunt fotbaliști să alerge într-un perimtru dat, nici avioane să meargă pe o rută exactă. Animalele sunt în mare măsură imprevizibile și în rare cazuri fug spre aparat. De regulă fug invers. Și nu e plăcut să te lauzi cu o fotografie înfățișând spatele animalului, ba mai mult, e cam deplasat să o publici sau chiar să te lauzi cu ea. Un alt amănunt important este lumina. Spre deosebire de alte genuri de fotografie, lumina este cea care ne penalizează în teren. Poți fi la doi pași de animalul râvnit, dar lumina să fie în amurg. Și ce crezi? Multe animale iubesc amurgul sau zorii zilei. Asta înseamnă să te scoli cu noaptea în cap sau să mergi noaptea de nebun după animale. Și asta nu e ușor. O altă particularitate este dată de dificultatea de a ajunge în „studio”. Animalele sălbatice iubesc sălbăticia. Dacă nu mergi la ele acasă, este puțin probabil să ai șansa să le fotografiezi. Un lucru interesant se întâmplă când ajungi acasă cu un cadru reușit: unii oameni îți pun că „ai avut noroc”. Acest noroc înseamnă de fapt: pregătirea temeinică a turei, documentarea prealabilă despre specia respectivă, folosirea echipamentului adecvat, găsirea animalului, răbdarea necesară pentru a-l suprinde în postura dorită și așa mai departe. Este mai departe o tehnică de trupe speciale decât noroc, dar clar există și o fărâmă de baftă în tot acest demers. Uneori animalele pur și simplu nu ies din vizuină (din varii motive) și aici se vede diferența între un amator de cadre de natură și un pasionat. Dacă m-aș fi lăsat pagubaș de fiecare dată când ratam o specie, mă apucăm de multă vreme de fotografiat altceva. Dar eu știu că animalele sunt acolo și nu mă dezamăgesc. Nu sunt azi, nu sunt mâine, cât se vor mai ascunde de mine? Ele acolo trăiesc, trebuie doar să vin din nou la ele în vizită și mă vor răsplăti cu un cadru bun.
Pescăruș cu picioare galbene
Mărăcinar mare
Cucuvea
Pietrar sur
Codobatură galbenă
Fâsă de câmp
Care este echipamentul pe care-l folosiți pentru acest gen de fotografie? Care a fost cel mai ingenios camuflaj pe care l-ați folosit?
În general folosesc aparate foto de tip DSLR sau echivalent, cu focale lungi, deși pentru anumite specii (insecte, reptile, mamifere de talie mică) pot folosi și inele de macro. Este un echipament relativ greu, dar cu care m-am obișnuit și care mă ajută să obțin cadre de calitate bună. Ca și camuflaj sunt extrem de adaptat mediului: pe lângă diversele modele și nuanțe de camuflaj folosite, „împrumut” și elemente locale, din teren: scaieți, tufe de rozoz, bucăți de stuf, brusturi, crengi etc. Am inclusiv un halat de camuflaj (o sa râdeși, cumpărat din magazinul Obor!) cu care mă deplasez prin bălti de mică adâncime pentru speciile de păsări de țărm (limicole). Da, arătam foarte caraghios, dar este necesar să fii una cu stânca/pădurea/pământul pentru a te apropia de specia dorită.
În mod surprinzător, România stă bine la capitolul biodiversitate. Avem Delta Dunării, avem Dobrogea, avem lunca Dunării (cu Cazanele Dunării, cu confluența Olt-Dunăre, cu Insula Mică a Brăilei, cu Insula Mare a Brăilei etc), avem „Delta” Nerei, avem Comana, avem Retezatul, avem Bucegii, avem Ceahlăul, avem Mestecănișul de la Reci, avem amenajările piscicole de la Sanpaul, Dumbrăvița, Strachina, Tătaru sau Luncăvița, avem Colții Trascăului, avem o sumedenie de alte locuri pe care nu am loc să le înșir aici. Sigur că e loc și de mai bine: încă sunt locuri unde primăria excavează maluri de pământ cu tot cu prigorii, locuri unde localnicii braconează sau locuri unde împușcă pelicani și cormorani pentru că le mănâncă peștele. Dar la nivelul țării, pot afirma că avem o sumedenie de locuri unde natura se încăpățânează să ne arate că are putere de luptă, de viață, de refacere. Delta Dunării nu este singurul loc bun pentru observații: am prieteni care văd peste suta de specii de păsări fără să iasă din oraș. Iar dacă mai mergi și în locuri cunoscute pentru bogăția faunistică, îți mai trebuie doar timp, baterie și spațiu pe cardul de memorie pentru a veni acasă cu cadrele perfecte.
Cum s-au modificat populațiile de păsări din țara noastră de când le fotografiați până în prezent?
Anumite specii sunt în declin, anumite specii sunt în expansiune. Deși perioada pesticidelor a apus într-o oarecare măsură, o mare parte din speciile de păsări sunt încă în declin. Anumite specii au dispărut complet, nemaicuibărind pe teritoriul țării, și anume dropia, vânturelul mic, gaia roșie, mai multe specii de acvile. Altele sunt însă în revenire; enumăr aici acvila țipătoare mică, șoimul dunărean, codalbul datorită renunțării la pesticide, în agricultură, și datorită eforturilor organizațiilor de profil, implicate în programe de protecție sau chiar repopulare. Alte specii sunt în declin, din cauza vânatului necontrolat sau abuziv, precum și braconajului, prepelițele, potârnichile fiind doar câteva exemple. Sunt specii care se află, pur și simplu, în expansiune teritorială, unele recent – pietrarul răsăritean – altele de la începutul secolului – guguștiucul, ciocănitoarea de grădini. Și da, mă bucură să văd anumite specii în expansiune sau în revenire, așa cum este o plăcere si mai mare să mai surprinzi o specie în declin, rară și, implicit, greu de văzut în teren. Amintesc, aici, dropia, hoitarul sau cocorul.
Pitulice mică
Doar un pasionat de fotografie sau un susținător al cauzei biodiversității?
Când m-am apucat de fotografiat păsări, am început dintr-o curiozitate amestecată cu adrenalină. Pe măsură ce avansam însă cu numărul de specii observate și fotografiate, am realizat că o simplă fotografie poate face mult bine, dacă este distribuită unde trebuie. Așa am ajuns să mă implic în expoziții foto și alte proiecte legate de biodiversitate. Recent, am inițiat un proiect de vizibilitate a biodiversității în blogosferă și social media. Cred că un discurs frumos, însoțit de imaginile aferente, poate schimba opinia oamenilor în legătură cu importanța biodiversității în locurile unde trăim.
Considerați că distrugerile aduse naturii, de către om, afectează păsările?
Cu siguranță, distrugerile aduse mediului afectează avifauna ce poate fi observată pe teritoriul României. Pășunatul intensiv, industria, folosirea pesticidelor, fragmentarea teritoriului sau alte elmente antropice (industria energetică) sunt cauze pentru care unele populații sunt în declin. Ține numai de noi să conștientizăm aceste pericole și să le reducem impactul prin programe de management prietenoase cu habitatele acestor superbe zburătoare.
Citește și:
