Text de Dragos Bucurenci
Acum nu foarte multi ani, cand eram in gimnaziu si apoi in liceu, manualele de literatura repetau ad nauseam o formula rituala care, pentru ca nu spunea mare lucru, se potrivea oriunde, de la "Miorita" la "Calin, file din poveste": poporul roman a trait mereu in comuniune cu natura.
Aceasta platitudine absoluta, care bate multe recorduri in materie de cretinism scolaresc, ascunde o minciuna enorma, de care ar trebui sa ne fie tuturor rusine.
Poporul nostru n-a trait niciodata in comuniune cu natura. Cumpatatul Deceneu a dat foc viilor, vitejii nostri domnitori parjoleau holdele si otraveau fantanile, regretatul Nicolae Ceausescu a secat o treime din Delta si aproape toata lunca Dunarii, cu Insula Mare a Brailei cu tot, iar taranii ard si in zilele noastre miristile cu o nonsalanta demna de stramosii lor daci.
Intre acest popor si natura care l-a gazduit nu poate fi vor ba de alta comuniune decat de cea care exista intre un fumator si un nefumator prinsi intr-un spatiu inchis: unul fumeaza si celalalt indura.
Comuniunea adevarata presupune ca fiecare partener sa inteleaga nevoile celuilalt si sa se straduiasca sa vina in intampinarea lor. Noi insa nu cred ca am inteles vreodata adevaratele nevoi ale naturii.
Poate ca dacii aveau o scuza cand trageau cu sageti in aer ca sa pedepseasca norii. In definitiv, niciun popor nu s-a nascut invatat. Dar ce scuza mai au aceia dintre romani care-si pun astazi sperantele in slujbe care cheama ploaia sau cer risipirea norilor?
Daca dupa 2000 de ani nu intelegem ca distanta intre drujba si inundatii, ca sa dau un singur exemplu, e de o mie de ori mai scurta decat legatura dintre inundatii si acatist, cum de mai avem inca obrazul sa-i invatam pe copiii nostri ca acest popor a trait vreodata in comuniune cu natura?
Aceasta asa-zisa comuniune este, de altfel, perfect ilustrata de balada "Miorita": ciobanul halucineaza abundent despre o nunta la care natura intreaga e chemata sa fie partasa, dar pana si oaia pricepe ca nu e vorba despre nimic altceva decat despre o inmormantare.
Comuniunea acestui popor cu natura n-a insemnat mai mult decat celebrarea continua a parastasului inconjurator.
Iar acum, in ceasul al doisprezecelea, in loc sa incercam din rasputeri sa prevenim o apocalipsa anuntata, nu stim decat sa intretinem voluptuos dezbateri sterile, cu argumente de cafenea, care relativizeaza si arunca in derizoriu poluarea catastrofala si schimbarile climatice. Evident, ca si in Bizant acum sase veacuri, discutiile filosofilor nu reusesc sa intarzie Sfarsitul. Inactiunea, oricat ar fi de elevata, nu face altceva decat sa-l grabeasca.
Marii poluatori dau vina pe consumatori, oamenii simpli dau vina pe autoritati, autoritatile dau vina pe mentalitate. Foarte putini romani se apleaca sa ridice de pe jos gunoiul celuilalt, dar foarte multi sunt dispusi sa-ti explice cu lux de amanunte bazele metafizice ale moralei care-i impiedica sa-si duca la cos gunoiul propriu.
Relaxarea cu care ne-am obisnuit sa tratam problemele mediului e la fel de linistitoare ca ranjetul care se instaleaza pe chipul condamnatilor la moarte. Daca semnul universal al produselor si serviciilor eco este o bulina verde, poate ca n-ar strica sa existe si un semn al produselor si serviciilor care nu dau doi bani pe protectia mediului: un streang sau o ghilotina, stilizate pe fundal tricolor.
