„Anual, în Uniunea Europeană „apar” aproape cinci tone de deşeuri pentru fiecare locuitor. Generăm atât de mult pentru că, încă de la început, produsele pe care le cumpărăm nu sunt gândite să dureze. Se strică, cumperi altul, cineva trebuie să îl producă şi altcineva face încă un pic (sau mai mult) profit. Iar ceea ce s-a stricat pleacă la o groapă de gunoi sau la un incinerator. Haideţi, însă, să vedem cum ar putea fi altfel. …
Anual, în Uniunea Europeană „apar” aproape cinci tone (4.984 kg) de deșeuri pentru fiecare locuitor; o aritmetică simplă ridică miza, la nivel de UE, la aproximativ 214 milioane de tone de deșeuri în aceeași unitate de timp! Conform statisticilor Eurostat, cum se poate vedea rapid din graficul de mai jos, în 2012 media europeană a deșeurilor solide din gospodării are o pondere importantă din total deșeuri generate, de 8,5%. Sunt așadar sute de milioane de tone de potențiale materii prime secundare deghizate sub forma deșeurilor, o „avere” pe care cele mai multe state membre au învățat să o recunoască și să o folosească.
Problema este, însă, în altă parte. Generăm atât de multe deșeuri pentru că, încă de la început, produsele pe care le cumpărăm nu sunt gândite să dureze. Se strică, cumperi altul, cineva trebuie să îl producă și altcineva face încă un pic (sau mai mult) profit. Iar ceea ce s-a stricat pleacă la o groapă de gunoi sau, relativ frecvent, la un incinerator din care poate mai ies niște aburi, sigur niște fum și apoi un pic de energie. Produsul traversează realitatea liniar: se naște, trăiește și moare. Iar noi credem că dacă l-am reciclat am salvat planeta, fără să înțelegem că, în fapt, nu am făcut decât să încercăm să corectam o problemă pe care tot noi, civilizația, am creat-o.
Haideți, însă, să vedem cum ar fi altfel!
După cum ne spune Lavoisier, nimic nu se pierde, totul se transformă: un produs stricat se poate transforma în gunoi, în gunoi + biogaz, în biodiesel, în energie termică sau în alt produs. Dar ce-ar fi dacă nu s-ar transforma deloc, ar ramane același produs și ar acoperi aceeași nevoie? Dacă reușim să-i dublăm ciclul de viață (chiar, cum ar fi să utilizăm un telefon măcar vreo 5 ani? Plictisitor, nu?), reușim să înjumătățim nevoia de resurse, pentru a acoperi utilitatea lui. Adică de două ori mai putin plastic (și deci petrol), metale rare, sticlă etc. Am economisi inclusiv efortul de a-l căuta, transporta, ambala, dezambala, factura, achita etc.
Prin adoptarea unei mentalități de tipul „Life Cycle Thinking”, fiecare dintre noi poate contribui semnificativ la reducerea propriului impact negativ asupra mediului, atât din perspectiva poluării, cât și a consumului de resurse finite, prin acțiuni auto-corective aplicate pe toată lungimea ciclului de viață al produselor și serviciilor achiziționate.
Din faza conceptului de produs, prin alegeri inspirate (și fundamentate) de materii prime diferite sau de soluții de design prietenos reutilizării, până în faza de producție utilizând energie din surse regenerabile și, în ultimă instanță, la modalități de tratare a deșeului rezultat din produsul stricat, abordarea trebuie să fie nepoluată, preocupată continuu de reducerea impactului asupra mediului. Less IS more!
Însă aici apare interesul economic al producatorului și, nu mai puțin importantă, apetența consumatorului pentru nou, inedit, strălucitor, modern, în forma lor naturală sau indusă. As seen on TV.
Ce avem, deci, de făcut
Ca metodă de sustenabilizare a producției și consumului, putem porni de la ambele capete: putem încerca să convingem consumatorul că nu are nevoie de un telefon nou în fiecare an sau să-l convingem pe producător să îl facă modernizabil, customizabil, reparabil. Producătorul vrea, însă, profit, adică să continue să vândă. Bătălia e dificilă și, de pe margine, nu prea ai ce să îi faci.
Putem, oare, să-l determinăm atunci pe consumator să-și dorească mai puțin? Ok, poate că telefonul – simbol de statut – o să și-l schimbe ori de câte ori își permite, dar poate că măcar poate reutiliza sacoșele, repara pantofii, renunța la tacâmurile și farfuriile de unică folosință sau la „sticlele de jumate”. Trebuie însă să îi dăm motive; și le avem la îndemână! Azi vom vorbi despre două dintre ele:
- „taxarea la groapă” – făcând astfel ca eliminarea deșeurilor prin depozitare să fie o opțiune tot mai scumpă, ceea ce – logic dar nu suficient – ar trebui să descurajeze consumatorul să arunce materiale în neștire ca gunoi menajer amestecat. Așadar să își cumpere mai puține produse (sau ambalaje), înlocuindu-le pe altele de care va trebui să se debaraseze la costuri tot mai mari.
- „pay-as-you-throw” (PAYT) – adică tarifarea diferențiată a generatorului de deșeuri, din perspectiva calității deșeurilor, variind în funcție de gradul de colectare selectivă: cu cât crește gradul de segregare a deșeurilor, scade proporțional prețul serviciilor de gestiune a acestora, întrucât un deșeu colectat corespunzător are o valoare proprie mai mare decât celălalt, care pleacă la depozitare „pe groapă” și deci, costă în plus.
Cadrul în care cele două pârghii pot lucra eficient este unul în care există o infrastructură de colectare selectivă a deșeurilor; această condiție este sine qua non pentru atragerea responsabilității de partea generatorului și a colectorului de deșeuri municipale.
Care este situația la nivel național
În România, de ani buni, managementul deșeurilor are un succes moderat spre inexistent. Raluca Buțurcă, deținătoare a unui Doctorat în Life-Cycle Assessment, spune că:
În prezent, din păcate, deșeurile pot fi colectate selectiv doar de cei mai ambițioși dintre noi, dotați cu axoni mielinizați în verde, care vânează containerele de colectare selectivă, puține și parcă și în scădere! Cât despre reciclarea deșeurilor de ambalaje – aspect care are potențialul de a contribui major la scăderea deșeurilor depozitate în celule special amenajate în acest sens – se pare că încă se realizează într-o mică măsură, chiar în condițiile în care există obiective obligatorii de îndeplinit. Prin aplicarea principiului PAYT, în Europa este încurajată colectarea selectivă a deșeurilor, opțiunea cea mai puțin costisitoare, atât financiar cât și din perspectiva impactului asupra mediului, dacă se realizează la sursă, adică de fiecare dintre noi în momentul generării deșeului. Totodată, prin aplicarea taxei pentru depozitarea excesivă a deșeurilor la groapa de gunoi, este descurajat fenomenul, iar efectul produs este acela de creștere a cantităților de deșeuri reciclate sau valorificate energetic. Am convingerea că, depunând eforturi semnificative și implementând proiecte sustenabile, se crează premisele succesului și vom recupera rapid decalajul momentan existent.
După mai multe bâlbâieli și reiterații, depozitarea deșeurilor va fi, în sfârșit, taxată începând de la 1 ianuarie 2017. Începând cu 2016, autoritățile publice locale au temeiul legal de a impune tarife diferențiate pentru ridicarea deșeurilor de la gospodării. O logică imediată ar impune ca „taxa la groapă” să fie recuperată direct de la gospodăriile care generează aceste costuri, prin refuzul de a preda deșeurile reciclabile separat de cele amestecate, crescând astfel volumele de deșeuri taxate la depozitare.
Sfârșitul răbdării europene și unele investigații anti-fraudă au scos autoritățile de mediu și producătorii de bunuri ambalate din amorțeală. Legislația a trecut printr-o primă iterație de îmbunătațire în cursul anului 2016, când au fost clarificate obligațiile fiscale ale operatorilor de depozite de deșeuri, obligațiile primăriilor de a reduce cantitățile de deșeuri municipale depozitate, posibilitatea aplicării tarifării diferențiate pentru serviciul de salubritate, extinderea sistemului de garanție-returnare pentru ambalaje, posibilitatea producătorilor de a-și atinge obligațiile de valorificare a ambalajelor prin parteneriate directe cu deținătorii de deșeuri. Sistemul se chinuie să se nască din nou, după o primă încercare nereușită care a costat România 10 ani.
Ne rămâne doar să vedem în ce măsură politicile publice de mediu vor rămâne consecvente scopului final sau, temporar, vor accepta o nouă încetinire a ritmului. Direcția e clară și ireversibilă, problema României este de viteză.
