Summitul climatic COP29, desfășurat la Baku, Azerbaidjan, a reprezentat un moment crucial în eforturile globale de combatere a schimbărilor climatice. După două săptămâni de negocieri intense și prelungiri neașteptate, s-a ajuns la un acord care promite mobilizarea a 300 de miliarde de dolari anual până în 2035 pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare să facă față efectelor schimbărilor climatice și să tranziționeze către surse de energie mai curate.
Deși acest angajament a fost salutat de unii ca un pas înainte, reacțiile au variat de la dezamăgire profundă la furie declarată, subliniind problemele persistente în abordarea globală a finanțării pentru climă. Promisiunea de a mobiliza 300 de miliarde de dolari anual până în 2035 pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare a fost întâmpinată cu critici acerbe din partea delegațiilor și a experților. Într-un context de criză climatică și geopolitică tensionată, această întâlnire a evidențiat nu doar decalajele uriașe între nordul și sudul global, ci și dificultățile de a negocia o cooperare globală reală.
De ce COP29 a fost un test critic?
Într-un context global caracterizat de creșterea temperaturilor, fenomene meteorologice extreme și decalaje economice uriașe, COP29 a fost văzut ca o oportunitate de a recalibra angajamentele internaționale și de a răspunde nevoilor urgente ale țărilor în curs de dezvoltare. Aceste națiuni, care contribuie cel mai puțin la emisiile globale de gaze cu efect de seră, sunt cele mai afectate de impactul schimbărilor climatice. Totuși, sprijinul financiar de care au nevoie pentru adaptare și tranziția energetică a fost întotdeauna subiectul unor negocieri dificile, marcate de divergențe între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.
Summitul din Baku nu a reprezentat doar un moment pentru reafirmarea angajamentelor financiare, ci și o oportunitate de a aborda provocările structurale care au subminat implementarea acordurilor climatice anterioare. Totuși, în ciuda unor pași înainte, problemele vechi au rămas nerezolvate, iar tensiunile dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare s-au adâncit.
La Baku, aceste tensiuni au atins un nou apogeu. Negocierile prelungite au evidențiat nu doar complexitatea problemei, ci și fragilitatea cooperării internaționale în fața unor provocări globale fără precedent.
Pe măsură ce dezastrele climatice devin tot mai frecvente și impactul lor mai devastator, nevoia de acțiune imediată și decisivă a fost un subiect central la COP29. Țările în curs de dezvoltare au venit la summit cu așteptări mari, cerând finanțări semnificative pentru adaptare și tranziția energetică. Totuși, rezultatele obținute au fost considerate de mulți drept insuficiente.
Angajamente financiare: O promisiune insuficientă pentru o criză globală
Acordul final, anunțat cu întârziere duminică dimineața, prevede mobilizarea a cel puțin 300 de miliarde de dolari anual până în 2035. Aceasta reprezintă o creștere semnificativă față de ținta anterioară de 100 de miliarde de dolari pe an, stabilită în 2009 și atinsă abia în 2022, cu doi ani întârziere. Totuși, această sumă este mult sub necesarul estimat de experții independenți, care sugerează că țările în curs de dezvoltare ar avea nevoie de 1,3 trilioane de dolari anual pentru a-și reduce emisiile și a limita creșterea temperaturii globale la 1,5 grade Celsius.
Criticii acordului subliniază că, deși cifra de 300 de miliarde poate părea semnificativă, ea maschează realitatea finanțării. Din această sumă, doar o mică parte va fi acordată sub formă de granturi sau împrumuturi cu dobândă redusă. Restul va fi „mobilizat” din surse variate, incluzând investiții private și contribuții ale instituțiilor financiare internaționale, precum Banca Mondială. Această abordare transferă o parte semnificativă a responsabilității către sectorul privat, ceea ce ridică întrebări cu privire la sustenabilitatea și accesibilitatea acestor fonduri pentru țările cele mai vulnerabile.
Angajamentul de 300 de miliarde este, de asemenea, problematic prin natura sa. În loc să fie o finanțare directă, această sumă urmează să fie „mobilizată” dintr-o varietate de surse, inclusiv investiții private, fonduri multilaterale și mecanisme alternative precum piețele de carbon. Această abordare ridică probleme legate de predictibilitatea și accesibilitatea fondurilor, în special pentru țările cele mai vulnerabile, care au capacitate administrativă limitată pentru a accesa resurse complexe.
Reacții din partea țărilor în curs de dezvoltare: De la furie la resemnare
Promisiunea de finanțare a fost primită cu scepticism și nemulțumire de către delegații din țările în curs de dezvoltare. Chandni Raina, negociatorul Indiei, a descris procesul ca fiind „regizat” și a numit suma promisă „ridicol de mică.” Ea a criticat acordul ca fiind „o iluzie optică” și a subliniat că India, cea mai populată țară din lume, se opune adoptării documentului.
Similar, Tina Stege, reprezentanta Insulelor Marshall, a declarat că, deși acordul reprezintă un început, acesta nu este nici pe departe suficient pentru a răspunde nevoilor urgente ale țărilor vulnerabile la schimbările climatice. Această nemulțumire reflectă o problemă mai amplă: sentimentul de inechitate și marginalizare pe care îl au multe dintre aceste țări în cadrul procesului de negociere.
Mai mult, unele delegații din Africa și statele insulare au protestat față de lipsa de consultare reală în redactarea documentului final. Aceste națiuni, care contribuie cel mai puțin la emisiile globale de carbon, dar suportă cel mai mare impact al dezastrelor climatice, au cerut o implicare mai activă și mai transparentă în procesul decizional.
Problema structurii finanțării: De ce termenul „mobilizare” este problematic?
Un aspect critic al acordului este folosirea termenului „mobilizare” în loc de „furnizare.” Această formulare permite includerea surselor private și a altor mecanisme financiare, dar nu garantează transferul efectiv al fondurilor către țările care au cea mai mare nevoie de ele. În trecut, întârzierile în atingerea obiectivului de 100 de miliarde de dolari și lipsa unor obligații clare au subminat încrederea țărilor în curs de dezvoltare în angajamentele internaționale.
Una dintre cele mai mari probleme ale acordului este lipsa unor obligații ferme pentru țările dezvoltate. Folosirea termenului „mobilizare” în loc de „furnizare” permite țărilor bogate să includă investiții private și alte surse în calculele lor, fără a asigura transferuri directe de fonduri către țările care au cea mai mare nevoie de ele. Această ambiguitate reduce credibilitatea angajamentelor și creează incertitudine pentru beneficiari.
În plus, refuzul de a reclasifica statutul economic al unor țări precum China și Arabia Saudită a complicat și mai mult distribuția responsabilităților financiare. Deși aceste națiuni sunt acum economii majore și contribuie semnificativ la emisiile globale, ele continuă să fie considerate „țări în curs de dezvoltare,” ceea ce le permite să evite obligațiile financiare directe.
Impactul asupra piețelor de carbon
Un alt rezultat important al COP29 a fost stabilirea regulilor pentru piețele globale de carbon, după un deceniu de negocieri. Acest mecanism, care permite țărilor și companiilor să cumpere și să vândă credite de carbon, ar putea ajuta la mobilizarea fondurilor necesare pentru climă. Totuși, piețele de carbon au fost criticate în trecut pentru problemele legate de credite neperformante și lipsa de transparență.
Dacă noile reguli vor fi implementate corespunzător, acestea ar putea stimula investițiile în proiecte de reducere a emisiilor și ar putea oferi o sursă suplimentară de finanțare pentru țările în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, succesul acestor piețe depinde de capacitatea de a depăși deficiențele anterioare și de a asigura o monitorizare strictă.
Tensiuni geopolitice și impactul lor asupra finanțării
Negocierile COP29 au fost complicate și de contextul geopolitic dificil. Alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA a generat incertitudine cu privire la angajamentele americane față de finanțarea pentru climă. Deși administrația Biden și-a reafirmat angajamentul pentru leadership climatic, prezența unui președinte ostil în Casa Albă amenință să blocheze contribuțiile americane în următorii ani.
În plus, războiul din Ucraina și inflația globală au redus spațiul fiscal al multor țări dezvoltate, afectând capacitatea acestora de a oferi sprijin financiar substanțial. Acești factori au fost utilizați ca justificări pentru nivelul relativ scăzut al angajamentelor financiare asumate la COP29.
Un acord insuficient, dar necesar
Deși acordul de la Baku este considerat insuficient pentru a răspunde provocărilor climatice globale, el reprezintă un pas înainte față de situația actuală. Stabilirea unei ținte financiare mai ambițioase și a regulilor pentru piețele de carbon oferă o bază pe care se pot construi eforturi viitoare. Cu toate acestea, implementarea rămâne cheia succesului.
Lipsa obligațiilor clare, ambiguitatea termenilor și decalajele financiare persistente subminează încrederea în procesul COP. Pentru a asigura progrese reale, este esențial ca țările dezvoltate să-și asume responsabilități mai mari și să colaboreze cu țările în curs de dezvoltare pentru a crea mecanisme financiare eficiente și accesibile.
Perspective pentru COP30: Ce urmează?
Summitul COP30 de anul viitor, programat să aibă loc în Belém, Brazilia, oferă ocazia de a corecta deficiențele acordului de la Baku. Cu un lider climatic proactiv, președintele Luiz Inácio Lula da Silva, Brazilia are șansa de a readuce problema echității și a sustenabilității în centrul negocierilor.
Pe măsură ce lumea se pregătește pentru COP30, este clar că succesul depinde de angajamente financiare mai ambițioase, mecanisme de implementare mai clare și o cooperare internațională reală. Numai printr-un efort concertat se poate spera la limitarea impactului devastator al schimbărilor climatice asupra generațiilor viitoare.
Concluzii: O bază pentru viitor, dar departe de suficient
COP29 a demonstrat încă o dată complexitatea negocierilor internaționale privind schimbările climatice și dificultatea de a găsi un echilibru între nevoile urgente ale țărilor vulnerabile și constrângerile politice și economice ale națiunilor dezvoltate. Deși acordul de la Baku reprezintă un pas înainte, el este departe de a fi suficient pentru a răspunde provocărilor climatice globale.
Totuși, există și motive de optimism. Stabilirea unei ținte mai ambițioase pentru finanțare poate servi ca un punct de plecare pentru eforturi viitoare. În plus, regulile stabilite pentru piețele de carbon ar putea contribui la mobilizarea fondurilor suplimentare necesare.
Pentru a avea succes, liderii mondiali vor trebui să demonstreze un angajament real față de cooperarea internațională și să dezvolte mecanisme mai clare și mai eficiente de transfer al resurselor către țările care au cea mai mare nevoie de ele.
În concluzie, COP29 a fost un pas timid înainte într-o luptă care necesită mult mai multă ambiție, colaborare și acțiuni decisive. Numai printr-un efort concertat și susținut se poate spera la limitarea impactului devastator al schimbărilor climatice asupra generațiilor viitoare.
Surse: The New York Times, The Guardian, Washington Post, Politico
