BLOG | În fiecare an, primarul sectorului 3, Robert Negoiță, face lucrări de modernizare cu pavele, mobilier stradal și parcări noi. În apropierea finalului de exercițiu bugetar de anul acesta, noi lucrări își fac loc încă o dată pe spațiul verde, devenit din ce în ce mai mic, în „cel mai verde” cartier al Bucureștiului.
Am terminat programul de lucru săptâmâna trecută și am plecat să scot cățelul la o plimbare ca să ne oxigenăm. În fața blocului, utilaje grele spărgeau cu patos trotuarul impecabil și mi-am dat seama că a ajuns paveliada lui Negoiță și la noi.
Nu cu mult timp în urmă, zona în care locuiesc a suferit niște modificări pe care, la acel moment, le-am considerat necesare: au fost lărgite străzile, construite alei pietonale și locuri suplimentare de parcare, bineînțeles costul fizic fiind micșorarea grădinilor blocurilor din vecinătate pentru a face loc acestor modernizări.
Hai că n-au intrat așa mult în grădini, ne-a mai rămas ceva să respirăm, mi-am spus. Dacă aș fi știut..
Lucrările de amenajare au continuat, iar cartierul a început să fie din ce în ce mai populat cu pavele roșcovane care, după câteva ploi (căci zăpadă n-am prea avut norocul să mai vedem în capitală decât foarte rar și foarte puțină), au început fie să se deplaseze, fie să capete o dinamică psihedelică. Probabil pentru că au fost montate incorect.
Cum s-ar traduce consecinţele acestui fapt? Păi se vor cheltui iar bani publici pentru a îndrepta aleile care devin adevărate provocări seara, când lumina naturală nu te mai ajută la mers.
Lângă blocul în care locuiesc sunt câteva curți. În fața lor, exista o fâșie de spațiu verde pe care au crescut câțiva arbuști. Cățelului îi plăcea să exploreze bucata aia timidă de natură și, deseori, se juca ascunselea cu mine printre arbuștii crescuți acolo.
Într-una din zile, tot recent, tot la o plimbare împreună cu membrul familiei mele patruped, constat că zona era împrejmuită, semn că începeau niște lucrări. Trei oameni stăteau de vorbă:
– Ce fac ăștia aici, nen’tule?, întreabă cel mai în vârstă dintre ei.
– Parcări, ce să facă?! Și-o să pună și pavele din alea roșii, dispar copăceii ăștia, faceți pariu?, răspunde un altul.
Cel de-al treilea, foarte optimist, de altfel, răspunde:
– N-are cum, îi obligă legea să păstreze spațiul verde și dacă scot pomișorii ăștia, trebuie să pună alții!
Am tras cu urechea la conversație pentru că era în explorare disperată cățelul și l-am lăsat să se bucure de fâșia aia amărâtă de vegetație.
Astăzi nu mai există, a fost înlocuită de pavele și parcări, a scăpat netăiat singurul copac mai mare din zona aceea, dar a rămas înconjurat și strâmtorat de pavele, ba chiar acoperit la bază cu acel tartan.
Părculețele dintre blocuri, altele decât cele amenajate ca locuri de joacă pentru copii, au fost și ele pavate. Insulele acelea mici de spațiu verde au început să dispară și au apărut în locul lor niște cuști, adică niște spații de câțiva metri pătrați, pavate, dotate cu mese de ping-pong și bănci colorate, toate împrejmuite cu garduri înalte, supravegheate video și închise cu zăvor.
Când merg acolo mă simt ca la o plimbare la penitenciar.
Au păstrat, însă copacii, pe care i-au înconjurat cu pavele, dar n-au mai pus tartan la poalele lor.
În ultimele zile se lucrează intens în cartier. Zgomotul este infernal, praful ridicat în aer este și mai intens.
În primă fază au modificat arhitectura intrării în scările de bloc pentru a monta rampa de acces pentru persoanele cu dizabilități, numai că din ce fusese o intrare decentă într-un bloc, acum arată ca o intrare într-o instituție a statului. Când vin acasă, mă simt de parcă aș vizita primăria. Încă n-am metabolizat schimbarea.
Se putea face rampa și fără să intre atât în grădina blocului ca să pună niște metri pătrați de pavele, care nici măcar nu sunt pe partea în care au instalat rampa, ci dincolo, în zona prin care se scot pubelele.
E cu atât mai de neînțeles, având în vedere că înainte cu ceva timp de începerea acestor lucrări, președintele de scară ne-a anunțat că se va renunța la toboganul pentru gunoi, deoarece avem deja instalate acele insule pentru colectarea deșeurilor în imediata apropiere a blocului.
Discutam recent cu unii dintre vecini și am ajuns la o concluzie unitară: din ce ne bucuram că intrarea în scara blocului era plină de umbră și vara nu ne izbea frontal canicula când ieșeam, de la anul ne va izbi din cauza acestui amplasament megaloman.
După ce au finalizat lucrările la intrarea în scara blocului, s-au apucat de spart trotuarul și bordurile, motiv pentru care au scos câteva rânduri din pavelele abia montate.
Pentru a putea face aceste lucrări, au scos gardurile care împrejmuiau grădinile, au mai „mușcat” încă puțin din spațiul verde și au adus pavele și borduri noi și strălucitoare. Vor aduce și garduri noi, le-am văzut deja prin cartier, sunt din ce în ce mai mari și mai urâte.
M-am nimerit fix în prima zi de începere a lucrărilor, așa cum spuneam mai sus, la primele străpungeri ale trotuarului, repet, impecabil, și parcă m-a durut..
Unul dintre vecini era afară și ne-am așezat în apropiere pentru a asista, cu gurile căscate, cum săreau bucăți din trotuarul și din bordurile aflate într-o stare perfectă.
„Tu crezi că reciclează materialele pe care le scot de aici?”, mă întreabă vecinul… Am zâmbit trist. Nu am decât o speranţă, nu şi o certitudine.
Au trecut câteva zile, lucrările au înaintat, iar în grădina blocului a apărut o insulă de pavele, ca un podium așa, între copaci. De ce? Și-așa spațiul acela verde nu mai are proporțiile pe care le avea acum 12 ani.
După ce am constatat podiumul, am luat cățelușul, și-n pas alert am mers către ochiul acela de spațiu verde din dreapta blocului, singurul rămas nepavat, cu excepția aleii care trece prin mijlocului lui, și-n care mai las cățelul să simtă pământul și iarba sub lăbuțe.
Era neatins. Am respirat ușurată.
Sentimentul de ușurare s-a terminat brusc pentru că mi-am amintit de aleea îngustă dintre blocuri pe care o folosim ca să scurtăm distanța între străzi și am rupt-o la fugă și într-acolo.
Era jumătate pavată cu deja celebrele pavele roșii, iar cealaltă jumătate era decopertată. Au lățit-o, au scos gardurile și arbuștii care crescuseră foarte sporadic pe lângă gard, și au umplut-o de pavele. Stânga-dreapta a mai rămas ceva spațiu verde, tot ce sper este să nu le vină ideea să mai facă vreun podium și acolo.
La bulevard, în schimb, pare că suntem mai responsabili climatic: avem cortină de arbori pe mijlocul bulevardelor. Între blocuri, se pavează din ce în ce mai mult. Estetic arată decent, practic se deformează repede, iar spațiul verde începe să se micșoreze de la an la an.
Potrivit normelor Uniunii Europene, suprafața optimă de spațiu verde pe cap de locuitor ar trebui să fie de 26 m2.
Iar Organizația Mondială a Sănătății (OMS) recomandă un nivel de 50 de metri pătrați/cap de locuitor.
Spațiile verzi funcționează ca rezervoare de CO2. Absorb aproximativ 1,8 tone de dioxid de carbon anual pentru fiecare 100 m2.
De asemenea, aceleași 100 m2 de vegetație pot produce oxigenul necesar pentru 100 de persoane pe parcursul unui an.
Poluarea generată de 15 autoturisme într-un an poate fi neutralizată de aceiași 100 m2 de spațiu verde.
Mai mult, vegetația urbană poate reduce temperatura ambientală cu până la 2 grade Celsius, contribuind semnificativ la combaterea efectului de insulă de căldură urbană.
Spațiile verzi au și rolul de a reține 40% din apa de ploaie, întârziind evacuarea acesteia în cazurile de precipitații intense, ceea ce previne suprasolicitarea sistemelor de drenaj, în special în zonele în care există o densitate mai mare a construcțiilor de locuințe.
Comisarul-șef al Gărzii Naționale de Mediu a declarat, în cadrul unui eveniment la care am participat vara asta, că se lucrează la un instrument pentru maparea spațiilor verzi – Registrul Spațiilor Verzi.
Aștept cu nerăbdare rezultatele înregistrate de acest instrument și-mi doresc cu tărie să încetăm să ne mai tăiam oxigenul ca să nu ne sufocăm pe viitor între betoane.
#spatiiverzi #bucuresti #sector3 #pavele #blog #opinie #gradiniurbane #schimbariclimatice #greenspaces #urbangardens #climateaction
