de Raul Cazan
Companiile agricole transnationale saracesc si mai mult populatiile din lumea a treia. Modul de viata si de consum occidental contribuie la
aceeasi saracire. Dar acestea sunt locuri comune ale altermondialismului. Partea cea mai perversa a clivajului dintre nord si sud consta insa, paradoxal, inajutorarea tarilor sarace, in businessul paralel condus de organizatiile umanitare.
In ciuda evenimentelor media fara finalitate create de artisti ca Bono sau Angelina Jolie, constatam un principiu: nu exista o adevarata cooperare internationala pentru hranirea si dezvoltarea tarilor sarace. In realitate putem vorbi despre o dezvoltare a cooperarii in sine, un veritabil spatiu de afaceri creat de organizatiile internationale si intretinut de superconsultantii de la OSCE, Banca Mondiala, Comisia Europeana si de la FAO.
Vazuta din interior, cooperarea internationala e un mare paradox, spune profesorul de stiinte sociale de la Universitatea din Bologna, Andrea Segre. Sistemul e atat de bine inradacinat incat, in realitate, dezvoltarea economica se intampla mult mai mult in tara donatoare, occidentala – se intelege, decat in statul beneficiar. Iar „dezvoltatorii” o stiu foarte bine.
Nu e niciun truc. Prima lege a economiei este ca nu se face nimic pentru nimic. In programele de cooperare si asistenta tehnica, consultantii care fac studiile, masinile si instalatiile utilizate sunt toate originare din tarile donatoare.
Presiunea asupra comunitatilor ce trebuie dezvoltate nu vine doar din nevoia lor economica, ci mai ales din partea organismelor donatoare.
Cifrele sunt imense. Daca un program are un buget de 100 de milioane de dolari, cel putin 60 de milioane vor fi folosite pentru a acoperi cheltuielile consultantilor care fac studii pe teren timp de o saptamana, doua. Ei sunt cei cunoscuti sub titulatura de „short term consultants”. Iar criteriul de selectie a acestor superconsultanti, evident supraplatiti, nu este doar competenta, ci si… nationalitatea. Nu e nimic straniu in asta, insa apare un efect de multiplicare a banilor investiti in favoarea tarii de unde pleaca fondurile.
Sa luam ca exemplu ideal reabilitarea sistemelor de irigatii dintr-o tara saraca din sudul european, spune Segre, un proiect de, sa zicem, 100 de milioane de dolari. Consultantul occidental opereaza nu cu institutiile bancare sau de credit locale, ci cu banca din tara sa. Tot ceea ce cheltuieste, consuma, economiseste, investeste o face in tara sa natala, contribuind la cresterea produsului intern brut.
In jur de 20% din buget se va investi in instalatii pentru irigatii. Acestea sunt cumparate invariabil de la companiile din tara donatoare. Apoi trebuie pusa pe picioare o structura locala care sa gestioneze proiectul, sa angajeze traducatori, secretari, soferi etc. Acestia din urma, dat fiind ca echilibrele pietei locale nu pot fi rupte (!), vor fi platiti cu salarii de subzistenta. Aceasta structura locala ar costa cam 15 milioane de dolari.
Restul de 5 milioane va fi folosit pentru relatiile cu autoritatile locale care trebuie „unse” in a deveni buni parteneri.
Intre organismele internationale exista o concurenta salbatica, similara cu competitia dintre companii. Fiecare trebuie sa „implementeze” ceva. Au „misiune” si „obiective”, dar, cel mai important, o gramada de bani de cheltuit.
Ce ramane in urma ajutorarii lumii a treia? Tractoare puternice abandonate pe camp, vaci de rasa care produc 100 de chintale de lapte pe an, insa fondurile nu au ajuns si pentru mulgatoare automate, foarte multa marfa, variata si fabricata in exces la care costa foarte mult depozitarea si distrugerea.
Cat timp e vorba despre situatii de urgenta, ajutorarea e unica solutie. Insa noile mecanisme sugruma productia locala. Apoi, apar patologiile alimentare cauzate de donatiile de faina de grau unor populatii obisnuite cu alte cereale. Dar nu ar fi o problema, pentru ca vor aparea alte misiuni umanitare in acelasi loc.
