Cine sunt mai fericiti? Oamenii care lucreaza pamantul sau cei care-l exploateaza la maximum, fara sa-i ofere nimic in schimb? Jules Peck crede ca „nu esti ceea ce cumperi“, iar bunastarea nu se poate traduce prin acumularea de bunuri. In schimb, criza economica poate fi interpretata ca o metafora a crizei de valori.
Text de Jules Peck
Luna trecuta, prietenul meu Satish Kumar scria in revista „Sustained“ ca cei mai fericiti oameni sunt cei care traiesc conectati cu pamantul si-l lucreaza cu mainile lor – mestesugarii si fermierii. Ca naturalist, gradinar pasionat si, in curand, producator de legume din propria gradina, nu pot decat sa fiu de acord cu el.
Ideea se suprapune cu concluziile studiilor privind calitatea vietii, care arata ca oamenii care-si traiesc viata in jurul unor valori precum egoismul, vanitatea, lacomia sau acumularea de bunuri isi reduc sansa la o viata de calitate, iar asta nu numai in cazul lor, ci si al celor din jur. In plus, ei tind sa aiba o amprenta de carbon mai mare decat a celorlalti.
Dimpotriva, oamenii ale caror vieti sunt concentrate asupra unor valori esentiale, precum cresterea (nu economica) personala, apropierea emotionala si implicarea in problemele comunitatii au o viata mai satisfacatoare si o amprenta de carbon mai redusa. Ei se bucura de o mai mare implicare in munca si distractie, de relatii umane mai stranse si de un anumit echilibru – lucruri la care toti aspiram. Pentru Aristotel, a fi o persoana infloritoare inseamna a aspira sa devii un participant activ la dezvoltarea societatii.
Asadar, Margaret Thatcher s-a inselat amarnic: societatea chiar exista si chiar conteaza daca suntem cetateni activi, preocupati de binele comunitatii. Iar asta nu numai in interesul propriu, ci mult mai profund, respectand viata tuturor celorlalti.
Pe www.citizenrenaissance.com, o carte on-line pe care o scriu impreuna cu un prieten, Robert Phillips, facem apel la o schimbare radicala a valorilor sociale, de la consumatorul din noi toti la valorile cetatenesti si promovarea schimbarii. Pe scurt, spunem ca „nu esti ceea ce cumperi“. Insa e greu sa faci auzit acest mesaj in mijlocul cacofoniei generale si a ofensivei publicitare.
Sunt lucruri pe care eu le consider evidente – dar nu ma ascultati pe mine: altii au spus-o mult mai elocvent. Dramaturgul Dennis Potter spunea, in 1994, in lucrarea „Seeing the blossom“: „Comercializarea tuturor lucrurilor inseamna, evident, ca pui o valoare comerciala pe orice. Si astfel ajungi sa te transformi din cetatean in consumator“. Si Ben Okri, romancier laureat cu Premiul Booker, spunea in octombrie 2008, in paginile revistei „Times“: „Prabusirea economica reprezinta o metafora dura a prabusirii unora din sistemele noastre de valori. Individualismul s-a transformat
aproape intr-o religie, in care aparentele sunt mai importante decat substanta. Singura speranta ar fi o reexaminare a valorilor pe care le-am trait in ultimii 30 de ani“.
Vaclav Havel avea sa defineasca superb transformarea fundamentala de care avem nevoie: „Ce lucru ar putea schimba actuala directie a civilizatiei moderne? Convingerea mea profunda e ca singura optiune viabila ar fi sa operam schimbari in sfera spirituala, in sfera constiintei umane. Nu e suficient sa inventam noi masinarii, noi reglementari, noi institutii. Trebuie sa dezvoltam o noua intelegere legata de adevaratul scop al existentei noastre pe Pamant. Doar prin aceasta transformare fundamentala vom fi capabili sa cream noi modele de comportament si un nou set de valori pentru planeta“.
Pentru Havel, criza mediului este, in fond, o criza a spiritului.
Unul dintre eroii mei, Aldo Leopold, parintele eticii pamantului, ii marturisea la un moment dat unui prieten ca pune sub semnul intrebarii orice am incerca noi sa facem in privinta conservarii, „daca nu se pleaca de la crearea unui nou tip de oameni“. In exceptionala carte „A Sand County Almanac“, din 1949, scria ca „o etica a pamantului ar schimba rolul lui Homo Sapiens din cel al unui cotropitor al pamantului si comunitatii
in cel de membru cu drepturi depline si de cetatean al acesteia. Ceea ce implica respect din partea celorlalti membri ai comunitatii, dar si respect pentru comunitatea insasi“. Si, dupa cum spunea profesorul Tim Jackson, „tranzitia la o societate sustenabila nu poate fi facuta fara aparitia sau reaparitia unor structuri care sa aiba un sens mai profund si sa depaseasca sfera consumista“.
In prezent avem de-a face cu un vid terifiant de valori si de viziune in discursul nostru politic, dar mai ales in cel al politicienilor nostri. E aproape
imposibil ca mediul de afaceri sa faca „ceea ce trebuie“, din moment ce scopul sau e numai de a face bani si aproape nimic altceva, si mai ales cand piata este conceputa atat de pervers. Politicienii nostri sunt (ca sa imprumut o fraza a minunatului Thomas Homer-Dixon) ca niste soferi bauti care conduc prin ceata. Studiul „Too Much Stuff“ al profesorului John Quelch, din 2008, arata: „Consumul de masa din anii ’90 se estompeaza rapid in oglinda retrovizoare. Astazi, un numar tot mai mare de oameni vor sa renunte la tumultul si vacarmul vietii si sa investeasca mai mult in experiente decat in bunuri“.
Jeremy Paxman ne-a avertizat ca vom fi martori la „sfarsitul capitalismului“. Actuala forma de capitalism – consumatorist – corporativ s-a revelat pana la urma ca un lucru pe care multi dintre noi il stiau deja: un sistem fisurat inca de la baza lui.
Avem nevoie urgent de un Nou Pact de Mediu care sa actioneze ca faza de tranzitie catre un status quo, catre o paradigma de dezvoltare economica (nu de crestere), al carei scop sa fie maximizarea bunastarii oamenilor si a planetei, nu bilanturile bancare ale celor bogati. Treziti-va, infuriati-va (in sens pozitiv), uniti-va si deveniti cetatean! Este singura noastra speranta.
