Text de Mircea Toma
Am avut, in istoria tentativelor mele de confirmare a virilitatii, o experienta cinegetica extrasexuala: am ucis un chefal. Ca vanator, am fost gratulat de tovarasii de lupta si azvarlit inapoi in apa. N-am mai asasinat niciodata nicio vietuitoare si, de la o vreme, am renuntat la identitatea de vanator, lasandu-mi pe tarm arbaleta subacvatica. Mi-am continuat, in schimb, patrularile submarine prin golfurile de la 2 Mai, dar si prin fata digurilor de la Costinesti, Neptun sau Mamaia. Peisajul subacvatic din Marea Neagra este saracut, dar asta nu a face decat sa maximizeze bucuria rarelor intalniri cu vreun lufar, un tipar ori cu vreun banc de chefali. Cu atat mai electrizanta mi s-a parut, asa dar, descoperirea unui mic rai piscicol: un loc in care misunau zeci de pesti care pareau atat de fericiti incat ma ignorau cat eram eu de urat. Motivul care starnea interesul atator vietuitoare subacvatice era dramatic de vizibil: pestimea se adunase la gura unei conducte care se termina la vreo 50 de metri de tarm si iesea din fundul unui hotel. E dulce rahatul de om, nu-i asa, dragi chefali? La iesirea din apa aveam deja o cu totul alta imagine despre ospitalitatea traditionala a romanului. Dar mai mult decat sa fac haz de necaz nici macar nu mi-am propus atunci: era un dat! Rolul establishmentului este sa fie
aberant, al nostru – sa facem misto.
Peste ani, m-am trezit salvand Vama Veche. Poate ca preocuparea asta insolita m-a facut mai atent la paraiele care traverseaza seara stradutele prafuite. Susurul nu se aude din cauza muzicilor, in schimb putoarea nu minte. Am o inregistrare facutaanul acesta cu un asemenea izbuc care iese de sub casa numita
"La John" si se scurge, imbratisand prietenos "Stuf"-ul de peste drum. Cu un an inainte, un fluviu de rahat rasarea noaptea de sub o alta pensiune – "Dambovita" – si traversa jumatate de localitate. N-am fost singurul care am descoperit ca, noapte de noapte, in Vama, ti se ofera prilejul sa dansezi in rahat – ce-i drept, rock! -, dar n-am vazut sa fi reactionat cineva. Adica nu mai mult decat cu mistouri. Asa cum am devenit tinta de mistouri si noi, un minuscul grup de civili, atunci cand am iesit din pluton si am incercat sa facem, nu doar sa radem. Salvati Vama Veche. E drept ca sintagma "salvati" e cam patetica si o oarece pana de inspiratie i-a facut pe alti cativa sa o preia si sa se bata pentru salvarea Parcului Carol, Parcului Bordei, Parcului Taba cariei (din Constanta) etc. Oricate asemenea initiative ar exista, ele raman minuscule in raport cu forta cu care se confrunta: ba nul si coruptia.
"Developeri" de betoane laolalta cu primarii au un inamic comun: natura. Noi, micile grupuri de civici isterici, suntem, pentru aceste redutabile forte ale raului, cantitate ne glijabila – ati auzit, in afara de Rosia Montana – de vreo campa nie care sa blocheze un asemenea proiect? Ei bine, altii si-au dat seama de dezechilibrul de forte si au ales calea cea mai la indemana mentalitatii noastre traditionale: mistoul despre campaniile care incep cu cuvantul "salvati". Asa face colegul meu Viorel Motoc, in "Academia Catavencu", asa face – culmea – colaboratorul campaniei "Salvati Vama Veche", Vintila Mihailescu, in "Dilema". (Mi-am permis sa le pomenesc numele pentru ca imi sunt buni amici.) Hai, pa! Va las sa alegeti singuri de cine sa faceti misto: de distrugatori sau de salvatori. Bala cea la placuta in rahat.
