Text de Ninel Lazar
Scriam candva despre „fiorii verzi“ pe care ar fi trebuit sa-i simta bancile si investitorii cand finanteaza proiecte fara evaluarea riscurilor de mediu. Mai scriam si despre abordarea simplista a finantatorilor de a pasa aceste riscuri unei polite de asigurare sau unei ipoteci pe bunuri imobile, la randul ei fara riscuri de mediu evaluate.
Realizez acum, in criza economica, faptul ca riscurile de finantare date de incertitudinea economica au accentuat atitudinile extreme ale finantatorilor si au orbit companiile in legatura cu riscurile de mediu ale proiectelor si afacerilor lor. Cui ii mai pasa de riscurile de mediu, cand, „iata, consecintele sociale ale crizei sunt devastatoare“? Intr-o acceptiune secularumanista, a „omului-masura tuturor lucrurilor“, aceasta atitudine pare pragmatica. Doar ca, in societatea de azi, companiilor le-a devenit costisitor sa existe fara a gestiona riscurile de mediu, evaluarea acestora fiind deseori facuta mai riguros de grupurile de presiune ecologiste decat de autoritatile care elibereaza actele de reglementare.
S-a discutat extrem de putin despre implicatiile directivei europene privind raspunderea de mediu (OUG 68/2007 in Romania) asupra desfasurarii in liniste a activitatilor marilor poluatori (si nu doar a lor) si asupra implementarii unor proiecte cu impact semnificativ asupra mediului. Si nu pricep de ce, pentru ca subiectul este de o importanta critica pentru multe dintre companiile din Romania. As indrazni sa spun ca unor companii aflate in situatia de a aplica principiul „poluatorul plateste“, conform directivei, le poate fi mai usor sa falimenteze mai degraba decat sa suporte costurile poluarii.
Foarte pe scurt, directiva privind raspunderea de mediu cere unei categorii largi de companii (ordonanta din Romania a extins mult domeniul de aplicare a directivei) sa ia orice masuri posibile pentru prevenirea daunelor asupra mediului inconjurator, sau, daca daunele s-au produs deja, sa suporte costurile readucerii mediului inconjurator la situatia dinaintea producerii poluarii. Usor de zis, greu de facut. Din mai multe puncte de vedere.
Cum fac si bancherii, asa vor proceda si companiile, anume prin a pasa raspunderea unei companii de asigurari. Cu alte cuvinte, „noi ne vedem de treaba, firma de asigurare plateste daca se va intampla ceva“. Nu spun ca asiguratorii nu ar trebui sa joace acest rol, sunt insa mai multe probleme cu o astfel de abordare. Prima problema este ca directiva se aplica nu doar daunelor aduse oamenilor (lucru mai usor de evaluat, cata vreme sunt standarde privind expunerea umana la factorii poluanti), ci se aplica si resurselor de biodiversitate, unde astfel de indicatori sunt mai greu de apreciat. Apoi, directiva se mai aplica si deteriorarii peisajului (aviz companiilor din sectorul minier si al materialelor de
constructii), si contaminarii solului.
O a doua problema este ca asiguratorii vor creste costurile politei direct proportional cu lipsa evaluarilor cantitative. Unora se prea poate sa li se para mai ieftin sa plateasca o polita de asigurare mai scumpa, dar sa evite luarea masurilor de prevenire necesare. Doar ca absenta masurilor duce la riscul de pierdere a autorizatiei de mediu, nu doar la o polita mai scumpa. Fara sa mai luam in calcul costurile cu prestigiul manjit al companiei, pierderea unor clienti sau furnizori etc.
O a treia problema este ca lipsa de vigilenta a autoritatilor la emiterea permiselor nu mai poate fi utilizata ca scuza pentru neluarea masurilor care sa previna daunele asupra mediului inconjurator. Si asta pentru ca autorizatiile de mediu din Romania se bizuie intr-o oarecare masura pe evaluari de mediu indoielnice, deseori sarace in evaluari cantitative de impact asupra mediului, mai ales cand vine vorba despre expunerea vietuitoarelor din mediul inconjurator la poluarea generata de un proiect sau o activitate. Am observat ca ONG-urile au devenit din ce in ce mai abile in a vana aceste neajunsuri ale sistemului de autorizare din Romania pentru a bloca sau intarzia proiecte majore de investitii, lucru care se reflecta imediat in bonitatea si profitabilitatea companiilor. Asadar, cu sau fara acoperire, problemele raman si se vor rezolvate.
