Text de IONUT PURICA
O gluma despre costul de oportunitate spune ca daca parcurgi o distanta data alergand dupa un taxi economisesti mai multi bani decat daca o parcurgi alergand dupa un tramvai.
In cazul schimbarilor climatice se remarca si o componenta de generare de activitate economica, cu transfer tehnologic, creare de locuri de munca, finantari diverse etc.
Evident, aceeasi activitate este vazuta din diverse pozitii de diverse persoane. astfel, daca ati fi un presedinte de banca (fara viziune de perspectiva), ati dori sa cresteti veniturile incercand sa eliminati posibilitatea unui client guvernamental de a obtine bani fara serviciul datoriei (e.g. din comertul cu emisii al protocolului Kyoto – AAU), fortandu-l astfel sa se imprumute. Cum sumele din comertul cu AAU sunt de ordinul sutelor de milioane de euro, serviciul datoriei este semnificativ. Daca, in schimb, ati fi un presedinte de banca avand o adevarata viziune de perspectiva ati construi scheme de finantare in care pe langa contributia rezultata din comertul cu emisii s-ar adauga si circa de doua ori atata finantare din credite – ajungand astfel sa dublati serviciul datoriei initial in conditii de credibilitate mai mare a proiectelor.
Aceleasi principii se aplica si la transferul de tehnologii, care se traduce prin reducerea totala de emisii dupa o perioada data fata de o referinta prestabilita. Pe de-o parte se doreste cumpararea tehnologiilor respective prin imprumuturi, deci, pentru cazul de mai sus, anularea AAU la sfarsitul primei perioade de angajament (2012) si impunerea unui procent mai mare de reducere, sau in alternativa vizionara – pastrarea aau in continuare si asocierea cu scheme de finantare mai eficiente.
Este evident ca, dupa ce investesti milliarde de euro in tehnologii noi, se re comanda recuperarea investitiei. Aceasta se face nu numai prin vanzarea directa de tehnologii (cu toate beneficiile asociate rezultate din intretinere, servicii post-garantie etc.), dar si prin mecanisme care acorda imprumuturi de cumparare sau chiar finantari gratuite, cu scopul crearii de lo curi de munca in tara care vinde tehnologiile. Pe termen lung, a doua varianta este cea mai buna, atat pentru actionarii care asteapta dividende, cat si pentru economie, in general, unde se genereaza locuri de munca, si sa nu mai vorbim despre mediul inconjurator.
Sper ca cele de mai sus furnizeaza un sistem de abordare mai coerenta a negocierilor recente desfasurate atat la COP 15, cat si in cadrul Comisiei Europene. un lucru este clar: pentru a putea avea o parere si a o sustine este nevoie de analize extinse asupra scenariilor de evolutie, cat si a costurilor de oportunitate asociate fiecaruia dintre acestea.
Vom da doua exemple: i) oferta de finantare facuta de usa, la COP 15, pentru actiuni de reducere a emisiilor in tari in curs de dezvoltare si ii) reducerea de la 20% la 30% a emisiilor de co2 in anul 2020 fata de 1990, propusa de CE.
i) Statele Unite au propus la COP 15 o finantare generoasa, de 100 miliarde de USD pe an, pana in 2020 pentru sustinerea actiunilor de reducere a emisiilor in tari cum sunt China, India, Brazilia etc. In urma negocierilor practic nu s-a acceptat finantarea. Contributia majora la aceasta reactie a fost data de cerinta de a controla modul de cheltuire a banilor – perfect justificata pentru usa, dar pe care tarile beneficiare au respins-o pe motiv ca, atunci cand s-au dezvoltat, tarile din G7 nu au avut nicio limitare legata de emisii.
ii) Comisia Europeana a propus cresterea procentului de reducere de emisii de la 20% la 30% in 2020. Astfel, negocierea recunoasterii certificatelor de emisie de tip AAU (unitati atribuite de emisie in protocolul de la Kyoto) dupa 2012 devine esentiala pentru tarile din estul UE, care astfel vor utea avea o resursa financiara de utilizat pentru structurarea de scheme financiare credibile.
Speram ca in contextul general descris mai sus sa se inteleaga mai bine si sa se actioneze mai eficient pozitia economiei Romaniei in contextul general al politicii integrate a UE privind energia si schimbarile climatice.
